Acest propulsor de navă spațială ne poate duce la marginea sistemului nostru solar în zece ani. Cum funcționează
O echipă internațională de cercetători a inventat un propulsor de navă spațială bazat pe fuziune care folosește un izotop de hidrogen numit deuteriu, ca sursă de combustibil. Iată cum funcționează și la ce ajută.
„Unitatea lor directă de fuziune” (DFD) – așa cum este detaliat într-o lucrare încă evaluată – este teoretic capabilă să accelereze o navă spațială până la 44 de kilometri pe secundă, acoperind distanța de aici până la Neptun și chiar mai departe, în mai puțin de un deceniu.
În timp ce sistemele electrice de propulsie alimentate de razele Soarelui ne-au permis să explorăm zonele interioare ale sistemului nostru solar, aventurarea dincolo de Jupiter ar necesita gigantice matrice solare, susține echipa în lucrarea sa.
Acest propulsor de navă spațială e capabil să genereze forță pentru orice navă
„Din acest motiv, singura descoperire imensă în propulsia spațială ar fi un sistem bazat pe energia nucleară”, scriu ei.
Răspunsul cercetătorilor este DFD, o colaborare cu Laboratorul de Fizică Plasmatică Princeton și Princeton Satellite Systems, capabil să genereze forță și putere pentru orice navă spațială.
Iată cum funcționează: propulsorul ionizează mai întâi deuteriul, îl injectează într-un rezervor foarte magnetizat și apoi îl trimite în jurul nucleului motorului. Reacțiile de fuziune nucleară din interiorul miezului încălzesc apoi combustibilul, determinând expansiunea acestuia într-o duză, producând propulsie.
Cercetătorii calculează că „propulsia DFD ar fi comparabilă cu cea a celor mai promițătoare propulsoare electromagnetice de mare putere”, dar cu o eficiență mai mare, permițând trimiterea unor sarcini utile mai mari către marginile exterioare ale sistemului solar.
Până în prezent, DFD nu este mult mai mult decât un design conceptual, dar este încă un alt exemplu al puterii energiei de fuziune. În timp ce unii o explorează ca o modalitate de a genera cantități practic infinite de energie înapoi pe Pământ, aceleași principii de bază ne-ar putea permite într-o zi să explorăm regiunile exterioare ale sistemului nostru stelar.